Un postas din mediul rural si cel din mediul citadin parcurg pe jos mii de kilometri de-a lungul carierei, iar catre pensionare picioarele nu-i mai ajuta deloc. El, postasul de oriunde, trebuie sa aduca la domiciliu facturile, corespondenta, ziarele si isi face datoria cu constiinciozitate. Dintotdeauna postasul din satul meu avea o bicicleta romaneasca, altfel nu ar fi reusit sa strabata catunele intre care sunt si 3-4 kilometri si sa ia satul principal de la un capat la altul, mergand cu geanta destul de grea pe umar 4 kilometri dus, 4 kilometri intors.
Avea o bucurie nemarginita cand aducea scrisori sau vesti bune fiind indragostit de meserie sa. Venea cu Pegasul sau verde si geanta neagra, iar pentru noi cele doua lucruri devenisera simboluri pentru Posta Romana.
Intotdeauna bicicleta mergea foarte bine, era ingrijita si in ciuda faptului ca o folosea pe trasee greoaie nu a cazut niciodata de pe ea si nu a avut un accident. Singura lui nemultumire era ca se folosea de bicicleta personala la serviciu, ca i-ar fi placut ca aceste mijloace de deplasare sa fie din dotarea unitatii pe care o deserveste si colegii sai de munca din toata tara sa nu mai mearga pe jos jumatate din an, ca destul merg cand ploua foarte tare sau ninge si este zapada mare.
Stau acum si ma gandesc, dupa ce a iesit la pensie, iar postasul cel tanar vine cu bicicleta personala prin sat ca ar putea fi o legatura national-profesionala intre Posta Romana si bicicleta Pegas. Ar fi minunat ca institutia amintita mai sus sa cumpere biciclete pentru tot personalul si sa faciliteze deplasarea in teren!
Este adevarat ca magazinele de biciclete au vanzare, dar ar fi minunat ca doua simboluri nationale sa-si uneasca fortele in slujba cetatenilor.
Pentru mine PEGAS ramane simbolul postasului care mi-a adus primele scrisori de dragoste…
Lasă un răspuns